[geot country="Romania"] [/geot]

Cum va rezona palma la fund dată astăzi copilului, în adultul de mâine?

Se spune că meseria de părinte este cea mai dificilă din lume. Și nu degeaba! Nu ne pregătește nimeni pentru asta în momentul în care ținem acea mogâldeață adorabilă în brațe. Plus că bebelușul nu vine ca televizorul, cu manual de instrucțiuni, și, mai mult, este unic, nu are același comportament precum bebelușii celorlalți părinți la care mai tragem cu ochiul pentru că ni se pare că ”fac mai bine”.  Cum va rezona palma la fund dată astăzi copilului, în adultul de mâine?

Și atunci, care este secretul creșterii și pregătirii acestui bulgăraș de dragoste, al nostru, pentru viață? Cu siguranță, iubirea. De ce? Cel mai bine a răspuns Voltaire: ”Copilul este dragostea care se vede”. Un copil care primește din plin acest minunat sentiment îl va absorbi și reflecta în fiecare etapă a vieții lui. Însă, în perioadele de criză, iubirea pare că nu este de ajuns, nici pentru părinte, nici pentru copil. Psihoterapeutul Alexandru Bușilă ne explică în interviul de mai jos cam cum ar trebui gestionate unele dintre cele mai dificile momente din viața de părinte, dar și ce ar trebui să facem pentru a obține ceea ce toți ne dorim: o familie echilibrată. 

Cum va rezona palma la fund dată astăzi copilului, în adultul de mâine?

Știu oameni care în copilărie au fost bătuți cu furtunul de la mașina de spălat și în zilele noastre sunt oameni de succes care au reușit. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi reușit și dacă nu ar fi trecut prin acele episoade de agresivitate fizică. În ultimii ani s-a insistat mult pe eliminarea corecțiilor fizice în familie și la școală. Și BINE s-a făcut. Ceea ce cred eu că s-a scăpat din vedere atunci când s-a promovat nonviolența este faptul că nu s-a pus nimic în loc. Nu-l mai corectez (cu o palmă la fund sau o urecheală), dar cum fac?


Atunci când un copil primește o palmă la fund, părintele îl atinge, cei doi sunt în contact. Și dincolo de traumă există și mesaje subliminale de genul sunt important, sunt văzut, nu sunt singur, cuiva îi pasă de ceea ce fac sau nu. Mesaje pe care unii părinți în ziua de azi nu le mai transmit pentru că sunt în altă țară, alt oraș, la o altă ședință sau la alt etaj al casei, acolo unde copilul nu mai ajunge. Și în aceste condiții, între părinte și copil nu mai există niciun fel de contact. Știu adolescenți care dau un sms părinților atunci când rămân fără bani pe card; și foarte trist este că locuiesc în aceeași casă.


E clar că palma la fund trebuie scoasă din metodele de educare ale copiilor. Susțin asta. Dar la fel de important este să punem ceva în loc. Poate mai multă comunicare, prezență și empatie ar ajuta la prevenirea momentelor în care altă dată, cu o palmă, ”rezolvam” rapid.

Crezi că micile sau marile crize de personalitate ale copilului (renumitele tantrumuri) sunt din vina părinților?

Crizele de furie ale copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani, de cele mai multe ori, sunt expresiile frustrărilor faptului că nu își pot exprima nevoile și mai ales nu și le pot satisface. E o formă firească de defulare pentru vârsta lor. Pe de altă parte, cred cu tărie în faptul că un copil reprezintă o oglindă a părinților. Dacă momentele de criză sunt dese și aparent nefondate (adică nu-i este foame sau somn), le recomand părinților să-și răspundă la următoare întrebare: Ce am făcut sau nu am făcut ca să transmit această stare copilului meu?

Apropo de crizele copilului, cum pot supraviețui părinții în astfel de condiții? Sunt părinți care ajung la discuții interminabile sau poate chiar în pragul divorțului, pentru că trăiesc într-o continuă tensiune și confuzie. Se învinovățesc unii pe alții și au senzația că nu mai este cale de scăpare. Care este soluția, într-o astfel de situație?

De multe ori copilul este un factor de distres atât pentru mamă, cât și pentru tată. În aceste condiții, ne “vărsăm nervii” pe partener/parteneră. Nu crizele copilului sunt cele care aduc părinții în pragul divorțului, ci gestionarea ineficientă a stresului și lipsa de informare a acestora (ce înseamnă să fii mamă, ce înseamnă să fii tată, ce înseamnă că iubita ta a devenit mamă, ce înseamnă că iubitul tău a devenit tată).

”O seară pe săptămână, fiecare părinte să fie absolvit de acest rol”

Uite câteva idei pe care le pot implementa părinții de mâine:

  • 1. O zi pe săptămână sau măcar o seară pe săptămână fiecare părinte, pe rând, să fie absolvit de rolul de părinte.
  • 2. Știu că de multe ori este aproape imposibil, dar e necesar ca cei doi părinți să meargă singuri (doar ei doi) o zi, două undeva. Fie și la un hotel din spatele casei unde să se uite la filme, să mănânce în pat și să doarmă șase ore neîntrerupte.
  • 3. Atunci când se contrazic pentru ce e mai bine pentru copil să-și amintească de faptul că nici unul dintre ei nu vrea răul copilului. E posibil ca în acel moment să-și regleze alte răfuieli mai vechi sau care nici măcar nu au legătură cu ei ori e vorba doar de o opinie. Nu se va întâmpla o nenorocire dacă îi punem copilului căciula pe cap în casă sau când ajungem în parc.
  • 4. Dragi părinți, copilul vostru, peste 17-20 de ani, va pleca! Și atunci veți rămâne voi doi. NU meseria de părinte este cea care durează toată viața, 24 de ore din 24, ci cea de iubit/iubită. Amintiți-vă asta data viitoare când vă certați dacă să-i faceți băiță la ora 20:00 sau la ora 21:00.

”Mamelor, dați-le o șansă taților!”

Bărbații nu știu să fie mame în mod natural (nici mamelor nu le iese totdeauna), dar pot învăța. Doamnelor, mamelor, dați-le o șansă taților. La început vor avea două mâini stângi și creierul blocat dar dacă le arătați, îi învățați și nu-i criticați pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus din biberon…au șanse mari și bărbații să învețe și chiar să le placă. Dați-le o șansă ca să vă dați o șansă.

Cum ne ajutăm sau cum îi învățăm pe copiii noștri să împartă? Sunt teorii conform cărora nu este indicat să îi ceri copilului să facă ceva ce el nu vrea, iar părinții își doresc să nu aibă un copil ”egoist”, pentru că este asociată cu această idee refuzul lui de a da o jucărie sau un aliment altcuiva. Este sănătos să le cerem asta? Vor ajunge mai puțin egoiști dacă noi le cerem să își împartă jucăriile?

Dacă părinții nu își doresc să crească un copil egoist atunci să nu fie nici ei egoiști cu cei din jurul lor, cu copilul, cu ei. Spuneam și mai sus, copilul este oglinda părintelui. Copiii nu se nasc egoiști sau altruiști, ei sunt făcuți așa. Dacă tata va apostrofa la volan toți participanții la trafic și doar el va avea totdeauna dreptate și mai ales se va comporta ca și cum șoseaua ar fi a lui și doar a lui, cum credeți că se va comporta copilul cu păturica lui sau cu jucăria lui???

Cum se naște agresivitatea la copil? Putem avea un copil agresiv, chiar dacă în familie nu există această problemă, sub nicio formă?

Copilul NU se naște agresiv! Poate coleric, dar nu agresiv.Doi părinți echilibrați și inteligenți emoțional au șanse aproape de zero să crească un copil agresiv. Și aici lucrurile sunt mai fine decât credem. Copilul nu are nevoie să vadă sau să audă bătăi și țipete. El simte! Dacă vă certați în șoaptă sau doar trântiți o ușă în miez de noapte sau dormiți separat pentru că v-ați certat, tot agresivitate se numește.

Agresivitate nu înseamnă doar pumni și țipete. Agresivitatea este o stare și copilul o simte. Și ca să nu creadă lumea că vorbesc despre o lume perfectă unde starea Zen trebuie implementată și doar așa vom crește copilul corect, dacă RAR și FOARTE RAR țipi pentru că ai cedat, dacă trântești ușa sau țipi în trafic la cel care a trecut pe roșu, nu va deveni copilul tău agresiv. Ba chiar ai putea să te folosești de propriile tale gafe ca să-i explici cum e cu managementul furiei.

Și ca să dau și un răspuns scurt, copilul devine agresiv dacă se dezvoltă într-un mediu preponderent agresiv, nu dacă a țipat mama o dată la tata că nu a dus gunoiul. Să nu țipe în fiecare zi…

Cum explică un psihoterapeut nevoia copiilor de a țipa? Am observat cum copiii fac asta chiar și la vârste mai mari, chiar și cand sunt fericiți…

Lăsați copiii să plângă și să țipe! Plânsul este o formă de exprimare a emoțiilor. Nu mai plânge se traduce prin nu-ți mai exprima emoțiile. Țipătul este tot o formă nearticulată de exteriorizare a emoțiilor pozitive sau negative.
Copiii plâng de frustrare sau de fericire.

Și oamenii mari fac asta!… de ce noi avem voie și copiii nu? Copiii țipă atunci când nu primesc ceea ce își doresc sau când starea de bucurie este atât de puternică încât nu mai au timp să o traducă în comportamente sau cuvinte.
Nevoia nu este aceea de a țipa, ci aceea de a ne exprima trăirile. Și avem această nevoie de la 0 la 150 de ani.

Avem cum să ne dăm seama, ca părinți, care este cariera pe care o poate urma copilul nostru? Există anumite indicii de luat în considerare? Cum putem să îl ajutăm să își găsească drumul?

Acum 20, 30 de ani era o misiune mai ușoară. Puteai să ai o carieră în medicină, inginerie, arhitectură, actorie, avocatură, învățământ, preoție și alte câteva. De unde să știm noi ce opțiuni de cariere vor fi peste 20, 30 de ani?
Sincer!… Conceptul de carieră mi se pare perimat, dar dacă e musai să ne referim la el, din perspectiva mea, există o singură carieră și din păcate copiii nu sunt pregătiți pentru ea(mulți nici nu știu că există). Iar această carieră se numește VIAȚĂ. O viață bună, frumoasă, adevărată.


Cu cât ne vom apuca mai repede să-i pregătim pe tineri pentru această carieră – VIAȚĂ – cu atât mai repede vom avea niște profesioniști implicați și dedicați meseriei lor, oricare va fi aceea. Dar, cel mai important, vom avea în jurul nostru oameni care vor munci în primul rând pentru ei (pasiunea lor) și apoi pentru clienți. Atunci mecanicul îți va repara mașina ca pe propria lui mașină.

Când îi spui unui copil despre o carieră e ca și cum i-ai transmite că nu există decât un singur drum, o singură cale. Aceea pe care trebuie să o aleagă înainte de BAC. Dacă nu aveam norocul să rămân corigent la chimie, probabil aș fi fost un medic chirurg slab sau mai rău un medic generalist frustrat că nu am ajuns medic chirurg. Și alt noroc (de această dată făcut de părinți) a fost acela de a nu mă obliga(manipula) să dau totuși la medicină. Mulțumesc, mama, tata.

E important să corelăm aptitudinile (talentul) și cu atitudinile (copilul poate fi un fotbalist foarte bun la clubul la care l-a înscris tata, dar doar pentru că tata e mare microbist și copilul vrea să-i satisfacă bucuria). E important să ne uităm cu sinceritate și la atitudinea copilului față de o anumită activitate pe care o face, chiar dacă pentru moment face performanță. E posibil ca un copil să nu fie chiar atât de fericit cu acea activitate dacă se bucură de fiecare dată când părinții îl învoiesc de la antrenament, de exemplu.

”Copilul ar trebui să fie expus la cât mai multe experiențe diferite”

Și cum putem să identificăm aptitudinile copiilor din fragedă pruncie? Păi putem să-i întrebăm care este povestea lor preferată, personajele preferate și de ce? Putem să observăm ce tipuri de jucării preferă, dincolo de cele care sunt în trend. Pe acelea le vor uita repede sub un strat gros de praf, dar pe cele care corespund intereselor lor le vor păstra aproape. Un copil poate prefera jocurile care necesită aptitudini fizice, e foarte posibil ca aceștia să nu fie fericiți cu o carieră de contabil, programator sau alte meserii de scaun.

Un alt indice poate fi reprezentat de oamenii pe care îi admiră și/sau îi imită copilul. Cât de bine îi imită? Cât timp face asta pe zi, pe săptămână. Eu recomand ca până la vârsta de 12-14 ani copilul să fie doar observat și expus la cât mai multe experiențe diferite. A nu se înțelege că trebuie dus copilul la câte o activitate extrașcolară în fiecare zi. Doamne ferește! Recomand, mai degrabă, activitățile de weekend, taberele de vară și dintre acestea poate una, două pe care să le facă în mod constant (cele alese de copil, atât timp cât vrea copilul).

”Încrederea în sine se construiește arătându-i cum să nu se teamă de eșec”

Cum ajutăm copilul să aibă mai multe încredere în sine?

Încrederea este strâns legată de succes și la fel de legată este și de eșec. Dacă părinților le este frică de eșec credeți ca le va fi altfel copiilor?… Poate oare un părinte să se asigure că pruncul lui va avea doar succese? Eu nu cred.

În mod natural, copilul învață să meargă depășind fiecare căzătură, fiecare eșec. Cade, se ridică și merge mai departe. Și nu are nicio problemă în a gestiona aceste eșecuri. Cum se explică faptul că 7 ani mai târziu ”moare” de teama unui insuficient la școală?… Tot părinții, dragii de ei!

Trebuie să mergem la cursuri de dezvoltare, la terapie și să citim cărți motivaționale ca să aflăm că cea mai rapidă și sigură cale de a învăța este să greșim?! Și de multe ori doar aflăm, nu și integrăm în sistemul nostru emoțional. Copiii au încredere în ei în mod natural, altfel nu s-ar ridica după prima căzătură și nu ar mai învăța să meargă. Dar au grijă oamenii mari să-i atenționeze, să-i certe, să-i pedepsească atunci când greșesc și atunci, copilul începe să se teamă de greșeală. Și pentru că se teme, va face tot ce poate ca să nu mai greșească; iar asta e ca și cum și-ar propune să sece marea cu o cană. Și cu fiecare greșeală făcută, încrederea lui de sine va fi mai mică, tot mai mică.


Dragă mamă, mai sparge din când în când o farfurie și râzi de asta, nu face o criză de nervi. Dragă tată, dacă ți se îmtâmplă să împrăștii tot gunoiul pe hol pentru că s-a rupt punga, râzi de asta, nu-l certa pe Dumnezeu sau pe cine știe ce sfânt sau mort. Puneți mâna și curățați cioburile și gunoaiele și mergeți mai departe.
Mâine sau poimâine copilul vostru va sparge o farfurie și va scăpa punga cu gunoi. Ar fi frumos să-l asigurați că nu e nimic grav, să-l ajutați să strângă și să-i amintiți că și voi ați pățit la fel și că greșelile sunt binevenite dacă învățăm ceva din ele.

A luat o notă proastă copilul tău? Caută carnetul tău și arată-i-l. Dacă e plin de zece, mai bine arată-i carnetul tatălui. Vrei să ai un copil cu o stimă de sine crescută? Arată-i cum să nu se teamă de greșeală/eșec.

Cum pregătim adolescentul/copilul pentru divorțul părintilor? Care sunt aspectele de care trebuie să ținem cont?

În primul și în primul rând copilul trebuie asigurat că despărțirea părinților nu are nicio legătură cu el, iar în al doilea rând că iubirea lor pentru copil nu va fi afectată de separare celor doi. Un alt aspect important este acela de a nu da vina pe un părinte sau altul, oricare ar fi motivul, chiar și atunci când motivul este evident. Chiar dacă este greu pentru părinți să fie obiectivi și să nu arunce vina de la unul la celălalt, este esențial.

Altfel, copilul va fi pus în situația de a coaliza cu unul din părinți, păstrând o imagine negativă a celuilalt sau mai grav, va coaliza contextual cu unul sau cu celălalt. Nu cred că există un divorț care să nu lase urme în dezvoltarea unui copil, dar e important ca acestea să fie cât mai mici.

Nu recomand divorțul dar credeți-mă, un divorț bine gestionat, la momentul oportun (dacă se poate spune așa) poate salva copilul sau viitorul adult de ani de chin și/sau terapie. Nu cred nici în rețete general valabile pentru gestionarea unui divorț, de aceea recomand cu tărie consilierea atât pentru părinți, cât și pentru copil. Divorțul, la urma urmei, este doar un eșec al părinților. Nu este o nenorocire pentru niciunul dintre ei sau pentru copil și trebuie tratat ca atare.
• Asigurăm copilul că nu are nicio vină;
• Asigurăm copilul din perspectivă emoțională că divorțul nu schimbă iubirea părintelui;
• Vina se împarte între cei doi soți;
• Nu permitem și nici nu încurajăm copilul să coalizeze cu unul dintre părinți;
• După divorț rămânem și faptic părinți. Mai ales la tați fac referire aici, dar nu numai.

Citește și: Divorț…sau de dragul copiilor?

Dacă tot suntem la capitolul despărțiri, cum ar trebui să abordeze părinții prima desparțire de cuplu a adolescentului (prima “inimă frântă”)?

Scurt: cu foarte mare seriozitate și foarte multă empatie.

Din perspectiva mea, cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte într-o astfel de situație este să trateze lucrurile superficial sau mai grav, să se prefacă că nu observă (și vă rog să considerați cacofonia drept figură de stil bine aleasă și asumată)

Chiar dacă adolescentul va evita să vorbească despre suferința lui, căutați să-i vorbiți voi. Nu-l chestionați despre despărțirea lui, povestiți-i despre prima voastră despărțire sau despre cea mai grea despărțire a voastră. Povestiți despre cum ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, cum ați crezut că nu veți mai iubi pe nimeni niciodată, cum, efectiv, v-a durut corpul de atâta suferință. Așa va ști că l-ați înțelege dacă v-ar povesti. Și dacă nu va povesti, nu insistați. A auzit tot ceea i-ați spus și acum știe că există viață și dincolo de prima despărțire. Poate nu va crede 100% atunci, dar va lua în considerare că există iubire dincolo de prima iubire.

Sursa

Cât de utilă a fost acestă postare?

Faceți clic pe o stea pentru a evalua!

Rata medie / 5. Numărul de voturi:

Fără voturi până acum! Fii primul care notează această postare.

Dacă ați găsit această postare utilă ...

Urmăriți-ne pe social media!

Ne pare rău că această postare nu a fost utilă pentru dvs.!

Spune-ne cum putem îmbunătăți această postare?

TAGS
This error message is only visible to WordPress admins

Error: API requests are being delayed. New posts will not be retrieved for at least 5 minutes.

Scroll to Top

https://padslimz.com/pikm7i5a?key=c29da91e5826468ca9f1ce7b6272e8a6