„Nu divorţez din cauza copilului“, auzim des spunând pe unul din părinţi sau chiar de amândoi. Oare chiar aşa să fie? După părerea psihologilor, acesta este foarte des un pretext, nicidecum adevăratul motiv. Oare cum e mai bine pentru un copil cu părinți care nu se înţeleg, convieţuind ca doi străini într-o căsnicie eşuată: să crească alături de ei sau cu durerea sau frustrarea pricinuită de despărţirea lor şi, implicit, a lui de unul dintre părinți?
Fără îndoială, pentru binele lui, orice copil ar trebui să crească într-o familie unită, în care să-i aibă alături pe mama şi pe tata, să se bucure de afecţiunea şi grija lor, să observe relaţia armonioasă dintre ei ca parteneri de cuplu.
Cu fiecare an ce trece, numărul divorţurilor fiind tot mai mare, avem parcă tot mai multe motive să credem că toate acestea nu sunt decât un ideal de neatins sau un scenariu ticluit de mintea psihologilor.
Multe cupluri se încăpăţânează să dea impresia că formează o familie, deşi sunt convinși în privinţa eşuării căsniciei lor, mimând în faţa copilului buna înţelegere. Motivul declarat: se sacrifică de dragul copilului. În ce constă sacrificiul? În a obliga copilul să crească într-o familie în care părinţii se ceartă mereu, sunt în permanenţă nemulţumiţi, trişti, furioşi, nu comunică, nu empatizează, într-o familie unde armonia este inexistentă. Are el, copilul, nevoie de un astfel sacrificiu?
Psihologii susţin că, printr-o asemenea atitudine, părinţii îi fac mai mult rău decât dacă s-ar despărţi. Orice copil vrea ca părinţii lui să fie fericiţi. Binele lui depinde de binele părinţilor. Dacă aceştia nu se înţeleg, nici lui n-are cum să-i fie confortabil.
Sigur, copilul nu înţelege prea multe, e încă mic, simte instinctiv starea de spirit a părinţilor, falsitatea din atitudinea lor. El va reţine acest comportament, iar la maturitate va căuta să re-creeze acelaşi mediu, chiar dacă nu puţine sunt suferinţele pricinuite de acesta. În plus, cu un aşa exemplu de familie din fragedă copilărie, va fi de mic (şi aşa va rămâne în viaţa de adult) neîncrezător în iubire şi incapabil să-şi exprime sentimentele.
Când partenerii de cuplu optează să convieţuiască de dragul copiilor, în foarte puţine cazuri acesta este adevăratul lor motiv. De cele mai multe ori, în mod inconştient, ce-i drept, recurg la o astfel de justificare pentru a ascunde adevăratele motive, mai puţin lăudabile, sau se străduiesc voit să menţină aparenţele unui mariaj fericit numai de dragul copilului.
Asta, fiindcă de bună seamă nu sunt pregătiţi pentru o asemenea schimbare, nu au curajul să-şi asume responsabilitatea deciziei (şi tot ce urmează după ea) în ce-i priveşte pe ei şi în ce-l priveşte pe copil. Își dau seama că relaţia dintre ei este traumatizantă atât pentru ei, cât şi pentru copil, nu sunt în stare să-i pună capăt. Foarte des, în spatele unei asemenea situaţii se ascunde o relaţie de dependenţă.
Cu mama sau cu tata
E foarte răspândită părerea potrivit căreia divorţul părinţilor are urmări dramatice asupra copiilor, condamnându-i la nefericire şi frustrare. Sigur, destrămarea familiei este una dintre cele mai dureroase şi mai dificile hotărâri, divorţul fiind o grea încercare pentru toţi din familie: pentru mamă, pentru tată, dar şi pentru copil.
Cu toate acestea, chiar dacă stă cu un singur părinte, fără a se simţi abandonat de celălalt, copilul creşte mai fericit decât într-o familie unde certurile, trădările, absenţele de acasă sunt la ordinea zilei. Starea lui de bine şi dezvoltarea armonioasă nu ţin de simpla prezenţă fizică a ambilor părinţi
Cei mai nefericiţi sunt copiii care au crescut într-o familie aparent unită, dar profund nefericită. Pentru copil, esenţial este să-şi ştie părinţii fericiţi, dacă stau împreună sau nu fiind mai puţin important.
Urmări asupra copilului
Oricare dintre variante – părinţii divorţează sau părinții continuă să stea împreună „de dragul copilului“ – are urmări asupra acestuia. Modelul unei familii unde neînţelegerile, certurile şi trădările sunt frecvente îl va însoţi pe tot parcursul vieţii. Ce înţelege copilul din ele? Nimic. Dar asta nu înseamnă că nu-l traumatizează. Ce simte? Tristeţe, revoltă, teamă, vinovăţie, zădărnicie, frica de a nu fi abandonat, stări de rău inexplicabile. La o vârstă fragedă, un asemenea copil poate fi marcat de hiperactivitate, să sufere de tulburări psihosomatice, să fie mai tot timpul bolnav.
Destul de repede copilul începe să se simtă răspunzător de faptul că părinţii lui, deşi nu se înţeleg, stau împreună și că în absența lui familia s-ar destrăma. O sarcină foarte grea pentru mintea lui. Cum nu-i în stare să facă faţă unei asemenea situaţii, ajunge să manifeste simptome nevrotice, precum enurezsisul, să se confrunte cu afecţiuni cronice ale aparatului gastrointestinal şi multe alte neplăceri. Soluţia? Nu-l supuneți unor astfel de riscuri, fiindcă-l iubiţi, nu-i aşa?
E una dintre cele mai dificile şi dureroase decizii pe care se văd nevoiţi să le ia părinţii. Indiferent de direcţia în care înclină balanţa, nu-i uşor nici pentru ei, nici pentru copil. Mai ales că decizia optimă pentru parteneri s-ar putea să nu fie cea mai bună pentru copil. Divorţul poate fi însă o soluţie mai bună decât convieţuirea „de dragul copilului“.
Sursa- https://www.femeia.ro/
