Pi**et este un cuvânt folosit foarte des de oamenii care știu sau vorbesc limba rusă. Este suma unor trăiri, sentimente și pur și simplu o indignare care poate fi la moment sau de lungă durată. Istoria ei a fost însoțită, de mine, în timpul lecturii.
Acum vreau să facem împreună un exercițiu ușor. Vreau să vă închipuiți următorul scenariu: sunteți tineri, mergeți la un concert cu prietenii și cei dragi sufletului, sunteți încântați de eveniment, și nici nu adie a catastrofă. Focul de artificii se pornește, care aduce cu sine incendierea pilonilor de care sunt legați. podul ia foc. Fum. Există doar o ieșire din club, celelalte sunt blocate, nimeni nu știe de ce. Extinctoarele nu funcționează, sunt expirate de ceva timp. Podul arde mai tare, scena, lumea strigă, panică. Cazi și te calcă lumea în picioare, localul este plin. Strigă cineva că arde, alt băiat spune în voce „Tatăl nostru”, ieșirea este blocată de lumea speriată.
Aerul lipsește pentru că totul este închis, nu ai ieșire. Pierzi simțul realității și te trezești din vis abia în spitalul pentru arși, pe un pat vechi, nepotrivit pentru cei arși, cu o saltea care poate fi doar bună de aruncat. Doctorii te ceartă pentru că te doare, pentru că nu te poți duce la toaletă singur/ă, pentru că te scapi și te numesc nesimțit/ă, pentru că tu ai nevoie de medicamente și cearșafuri pe care ei le țin sub cheie, și nu ți le vor administra, pentru că de ce? Pentru că… plătești? Te duc să faci baie întro cadă din cauciuc verde, cu apă rece, fără anestezie, pentru că apa caldă costă. Rănile tale sunt fotografiate, dar tu nu le vei mai vedea, pentru că ele arată cât de infectate sunt rănile tale, purulente, cade carnea de pe tine în timp ce dormi.
Dar doctorii îți spun că tu nu ai infecții, iar dacă admit asta cumva, zic că tu ești vinovat/ă, și ești acuzată de faptul că ai putea infecta și ceilalți pacienți. Pe zi ce trece mor prietenii tăi. De ce? Pentru că. Pentru că… au pus doctoriile primite din donații din străinătate și ținute sub cheie? De unde știu asta? Ajungem și acolo.
„Închid ochii și număr. Cifrele iau uneori locul rugăciunilor atunci când sufletul meu, mut de durere, nu știe să vorbească cu Dumnezeu.”
Nimeni nu poate face nimic. Să ceară socoteală, explicații sau ceva progneze, doar Dumnezeu știe, „dar fiți pe pace, avem tot ce ne trebuie” – așa spun doctorii. Vin medici din Germania, sunteți prezentați ca pacienți „Bine! Au tot ce le trebuie!” Vor să trimită paturi, pături, medicamente. Sunt refuzate: Avem tot ce ne trebuie! – declară doctorii. Rănile tale dor și nimeni nu te poate ajuta. De fapt, nu se prea dorește acest lucru. Doctorii zic că tu ești bine și te poți duce acasă. Și doar asistenta care s-a purtat frumos cu tine, te vizitează, îți tămăduiește rănile cum poate ea mai bine, cu ce a „împrumutat” din spital, și-ți spune că doctorii sunt, dar sunt ținute sub cheie, pentru că… Ești furios/oasă, mergi la terapie, și abia după ce primești fișa ta medicală îți dai seama cu ce monștri ai trăit în corpul tău atâta vreme.
Cartea nu este ficțiune, este biografia unui eveniment și autobiografia unei dureri imense care a distrus zeci de vieți, și îndurerat sute de oameni. O țară-ntreagă a privit cum, pe ascuns, sistemul corupt mușamalizează un caz monstruos de neglijență. De la incendiu, la spital, acasă, și reacția lumii per general- reușim să vedem ansamblul de capitole care te fac să-ți dai seama cum stau lucrurile de fapt, că imaginea unei instituții contează mai mult decât soarta oamenilor, viețile lor, lacrimile părinților, iar sutanele lungi mai bine arată cu degetul spre victime, ele au ales să fie acolo, în acea seară, ascultând rock (muzică demonică – după spusele credincioșilor îmbrăcați în veșminte liturgice). Cred că Dumnezeu s-a făcut roșu de rușine în acel moment.
” -Am mai văzut sechele ca ale voastre doar la pacienți care fuseseră răniți în conflicte armate. Imediat după arsură, au fost tratați în spitale de campanie cu improvizații, cu bai făcute în mate. De aceea, s-au ales cu niște cicatrici foarte bolnave.
Până la urmă, și noi tot dintr-un război am scăpat. Unul de 30 de ani pe care corupția il luptă împotriva vieților noastre. Unul ale cărui teatre sunt spitalele românești, devenite pepiniere ale morții.”
Alexandra Furnea este numele victimei cu numărul 66 din lista lungă a Colectivului. Alexandra Furnea este numele omului care s-a ținut scai de viață și a refuzat să creadă că nu există sorți de izbândă în cercurile lui Dante. Alexandra a reușit să treacă din nou prin toată durerea trecutului, și să rememoreze anul chinului cel mai strașnic, în care și-a pierdut o parte din viață, prieteni, corp, sănătate și încrederea în sistemul sanitar din România. Dacă undeva sunt locuri unde oamenii se vindecă, la noi îți este frică să te îmbolnăvești, Și nu este doar închipuirea Alexandrei, ea a trecut prin acest coșmar, toți avem istorii, poate nu la fel de triste, dar am simțit cu toții umilință când ne-am adresat măcar o dată unui doctor. Și am mai auzit păreri că: dacă doctorii ar fi empatici, nu ar reuși să-și exercite meseria. Bun, dar în cazul celor arși la Colectiv ce s-a întamplat? Jurământul spune că vei depune efort să vindeci, nu să ții „cheița fermecată” în buzunar, unde doctoriile stau pline de praf.
„Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru.”
„Monștrii nu au fața mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca o mască, ceva putezește și le umple toată ființa cu ură și prostie.”
Capuri nu au zburat, lumea nu s-a întors cu fundul în sus, România continuă să se dezvolte, Colectivul are 7 ani de durere și tristețe în spate, noi avem în mâini o carte care plânge împreună cu mine, cu tine, cu cei care pot simți. Sunt pasaje unde înghițeam noduri enorm de amare și parșive, înjuram și nu înțelegeam cum este posibil așa ceva. Nu este o lectură ușoară, nu este o companie dorită sau visată, dar pentru ca să nu mai crezi tot ce auzi la televizor, să ștergi un pic din rozul lentilelor. M-am umplut de scârbă și cearcăne sub ochi. Dar, m-a bucurat stilul Alexandrei. Ea scrie extraordinar de coerent, are o luciditate în detalii care reușește să-ți redea cele mai mici emoții trăite de victimele acelei zile. Posedă puterea cuvântului. Păcat că a fost nevoită să-și folosească cunoștințele scriind acest testament dureros.
