În fiecare al doilea adult încă există acel copil rănit, care poartă „cicatricile” din primii ani de viaţă. Comportamentul părinţilor şi experienţele neplăcute din copilărie își pun bazele personalităţii noastre, iar deseori rănile nevindecate în acea perioadă ne însoţesc permanent pe parcursul vieţii. Psihologii susțin că, mai grav este faptul că majoritatea părinților manifestă același comportament în relațiile copilului și se conduc după metodele de educație, cum la rândul lor au fost tratați, fără a conştientiza importanţa vindecării emoţionale.
Psihologul Irina Parvan, ne-a dezvăluit cele mai importante etape din viaţa unui copil, cum recunoaștem un copil traumatizat dar și cum se manifestă acesta la maturitate .
Care sunt elementele ce pot influenţa negativ creşterea şi dezvoltarea unui copil?
“Un impact negativ asupra dezvoltării unui copil este influențat de mai mulți factori, cum ar fi: violența în familie, când există persoane cu boli mintale sau un membru suferă de alcoolism, precum și o mamă deprimată din punct de vedere emoțional care nu este prezentă pentru copiii săi. Orice experiență negativă, chiar nesemnificativă, este dăunătoare. Orice abatere în relația normală copil-părinte crește șansa de boală cronică și depresie la vârsta adultă. Creierul, e ca un burete, absoarbe toate resentimentele, slăbind sistemul imunitar, care mai devreme sau mai târziu eșuează. Pot afecta și alti factorii care nu au legătură cu familia, vorbim despre intimidarea și intimidarea de către semeni, care trăiesc într-un mediu social disfuncțional și dizabilitățile fizice ale copilului“.
“În 2014 cercetătorii de la Universitatea din Cambridge au descoperit că creierul adolescentelor de 17, 18, 19 ani expuși la diverse tipuri de efecte traumatice în copilărie erau mai mici ca volum decât creierul semenilor lor care au crescut în condiții normale. Copilul, neștiind realitatea, începe să se considere el însuși cauza și este obligat să dezvolte în sine un fel de model de compensare care să îi permită să facă față provocărilor”.
Cum recunoaştem un copil traumatizat?
“Este dificil să recunoști un copil traumatizat. Copilul nu strigă despre experiența prin care a trecut sau trece. El se obișnuiește să se ascundă și nu este deschis față de lumea înconjurătoare. Un copil poate supraviețui stresul la vârsta de doisprezece ani, iar sistemul imunitar va prezenta un diagnostic clinic după treizeci sau mai mulți ani. Când există prea multă durere, copilul învață involuntar felul cum să supraviețuiască.
Copilul, neștiind realitatea, începe să se considere el însuși cauza și este obligat să dezvolte în sine un fel de model de compensare care să îi permită să facă față, având două ieșiri interne:
- Să decidă: de exemplu, «dacă sunt bătut și umilit, înseamnă că nu este ceva în regulă cu mine, că merit o astfel de atitudine, o astfel de familie». Aceasta înseamnă că, fie trăiesc deprimat toată viața și să nu apar în fața altor oameni, pentru a nu simți rușine și vinovăție pentru pagubele pe care le provoc lumii cu existența mea. Sau toată viața, în fiecare clipă să confirm lumii și tuturor celor din jur că nu sunt atât de groaznic. Voi fi de ajutor, amabil, puternic, inteligent și simpatic și voi merita o atitudine bună față de mine însumi. Atunci imi voi permite sa exist, să trăiesc si să doresc, având dreptul la siguranță, relaxare și pace.
2. Să decidă că «parinții sunt îngrozitori», a trăi cu un dialog interior ca «nu sunt părinții mei». Psihicul copilului îi va expulza din comunicare, nu-i va lua în serios. Ca comportament se manifestă prin a fugi de acasă, îi va dezaprecia, se va preface de parcă aceștea nu există. În primul caz nu există copilul mesajul lui este «trebuie să-mi câștig dreptul de a fi. În al doilea caz nu sunt părinții. Astfel, copilul își creează propria pseudo-realitate care îl ajută să supraviețuiască”.
Ce putem face dacă ne dăm seama că avem un copil care are o problemă?
În această situaţie, cel mai bine este să apelaţi la ajutorul unui specialist. Împreună puteţi descoperi care au fost cauzele ce au modificat comportamentul normal al copilului. De asemenea, în funcţie de aceste cauze puteţi primi un plan de acţiune personalizat, ce vă poate ajuta să rezolvaţi problemele în cel mai scurt timp.
“Anxietatea este caracteristică unor astfel de copii; le este greu să ia decizii, funcția lor executivă este afectată. Cu toate acestea, stresul nu poate fi exclus. Capacitatea de a face față situațiilor stresante face parte dintr-o dezvoltare sănătoasă, (să ținem cont doar dacă stresul nu este cronic) îi ajută pe copii să învețe cum să găsească strategiile de resurse, să se calmeze și să se recupereze. El învață să fie flexibil”.
“Un alt lucru este dacă copilul resimte stresul în absența sprijinului și pentru o lungă perioadă de timp, când stresul devine fundalul vieții sale. În primul rând să fim curioși ca părinți, asupra stărilor și reacțiilor emoționale pe care le manifestă acesta. De asemenea, să dezvoltăm spiritul de observatțe și atunci când identificăm ceva neobișnuit în comportamentul copilului să îi oferim un sprijin și o securitate. Doar atunci când se va simți în siguranță ar putea să se destainuie despre problemele sau dificultățile cu care se confruntă, a mai adăugat psihologul”.
Cum se manifestă un copil traumatizat când devine adult ?
“Experiențele negative ale copilăriei duc deseori la depresie profundă la vârsta adultă. Cei care nu au avut o copilărie foarte fericită sunt de șase ori mai mult predispusi spre a suferi de sindromul oboselii cronice. Milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie și anxietate, mulți nu pot ieși din mlaștina stărilor de dispoziție deprimată. Nu este vorba că sunt pesimiști: majoritatea dintre ei sunt victime ale violenței domestice sau a comportamentului indiferent a adulților”.
